Plecăciune pentru tine, mamă

Ca oameni, aici, pe pământ, uităm că întotdeauna există un suflet lângă noi care ne ajută să reînvățăm ce am uitat. Persoana gata în orice clipă să se sacrifice pe sine, ca noi să ne amintim, este mama. Mulți ani nu am înțeles-o pe mama și mulți ani m-am străduit să vindec relația noastră.

Până într-o zi, când mi-am amintit ce înseamnă Respectul pentru mama, într-un mod total neașteptat.

Viața are logica și ordinea ei pe care nicio ordine sau logică omenească nu o poate avea. Am văzut clar în acea zi că viață bate logica.

Sosisem în tabăra organizată de Zoia special pentru femei la două zile după ce începuse. Eram fericită că scăpasem de la țară. Mă dusesem acolo pentru că mă rugase mama să o ajut la curățenia generală.

Dacă până acum câțiva ani, mama se descurca de una singură și nu îmi ceruse niciodată ajutorul, în anul acela mă rugase, dacă pot, să vin să o ajut. Mi-am luat special concediu pentru a-i fi alături, dar nu am putut să rămân la țară mai mult de o zi. O durere de mijloc m-a apucat imediat ce am ajuns și mă săgeta la orice mișcare.

O parte din mine îmi zicea să stau așa cum pot, că de-asta mi-am luat concediu. Însă, o altă parte îmi zicea să plec cât mai curând.

Deși știa că îi va fi greu să facă de una singură curățenie generală în toată casa, mama mi-a înțeles durerea. Sau poate că inima ei de mamă și-a dat seama că nu îmi doream să rămân în acel loc și m-a eliberat, m-a lăsat să plec. Atunci când ești mamă rațiunea are altă “rațiune”.

Nu am așteptat să îmi zică de două ori. M-am prefăcut că îmi pare rău că nu mai pot rămâne, m-am prefăcut că îmi fac griji în legătură cu cine o va ajuta și cum va putea să se descurce, dar cu adevărat, mă gândeam doar la mine. Mă gândeam cum să ajung cât mai repede în locul unde îmi doream să fiu: în tabăra Zoiei. Inutil să mai spun că durerea de mijloc dispăruse în secunda în care am ieșit pe poarta casei. 

Îmi amintesc că am plâns de bucurie când am ajuns în curtea pensiunii și mi-am văzut pe geam prietenele și colegele de tabără, în timp ce așteptam pauza. Abia așteptam să intru și să le îmbrățișez. Mi-a fost foarte clar, în momentul acela, unde voia sufletul meu să fie.

Acele lacrimi îmi dădeau cumva de știre pentru ce venisem de fapt. Pentru că, ce am înțeles în tabăra aceea, nu puteam înțelege nicăieri mai bine.

Ce să vezi? Următoarea zi de tabără era dedicată relației cu mama. Era un joc de rol, aveam de răspuns la câteva întrebări, iar cea cu care lucram exercițiul o întruchipa pe mama. La un moment dat, Zoia i-a șoptit colegei mele să se lase în genunchi, în fața mea.

A fost ceva total neașteptat. Cea care o întruchipa pe mama stătea în genunchi în fața mea, iar eu în picioare. În acea zi, chiar în acea clipă, am înțeles care era poziția mea față de mama și ce am de făcut. Cât de clar se vedea dintr-odată cum fusesem orbită de egoul suferinței mele.

Abia atunci am înțeles că, pentru a-mi vindeca relația cu mama, e nevoie să îmi reiau locul și rolul de copil, mai intâi.

Nu puteam vindeca ceva stând în picioare, mai sus, deasupra mamei. Nu puteam să vindec nimic din poziția de superioritate, de critică și judecată, în loc să mă las în genunchi și să mă gândesc cum, în acel moment, îi dau respectul cuvenit mamei.

Nu aveam cum să văd toate astea stand în picioare!

M-am lăsat în genunchi și acela a fost momentul în care ușa inimii mele s-a deschis către mama și a lăsat să pătrundă iubirea pentru ea. Iubire pentru tot ce a făcut cu iubire, așa cum numai ea înțelegea iubirea pentru mine. Iubire pentru iubirea de mamă, care nu dă crezare rațiunii ce îi spune că “uneori, e prea greu”.

Mai târziu am înțeles că intenția și dorința sinceră de vindecare a relației cu mama au fost mai puternice ca orice plan făcut cu mintea mea. Părea că m-am gândit mai mult la mine, în loc să mă gândesc la mama. Cu siguranță însă am făcut mult mai mult pentru vindecare din locul în care am ajuns, în loc să fi rămas la țară, cu toate gândurile de frustrare și judecată asupra mamei.

Sufletul are căile sale neștiute de vindecare, dar nu poți să ajungi la ele, decât atunci când renunți la ego, iar asta se poate face doar plecat în genunchi.

Sufletul meu avea nevoie de o altfel de “curățenie generală”, avea nevoie de îngenunchere, iar cel mai bun loc în care o puteam face a fost în tabără, alături de alte suflete care își căutau liniștea și vindecarea.

Ca o relație să funcționeze, înainte de ‘te iubesc” are nevoie de respect. Când respectul este uitat și iubirea se uită.

Atunci când vedem că nu facem bine ceva, spunem “Asta e, îmi asum!, dar, oare chiar ne asumăm cu adevărat? Când ne observăm cu sinceritate începem să vedem că spunem că ne “asumăm”, dar încă mai căutăm cu mintea vinovații.

Exact asta am făcut mulți ani, cu mama. Până când, a fost de ajuns să mă plec în genunchi, ca să înțeleg.

În momentul în care te lași în genunchi – te lași practic în genunchi în fața ta și te uiți la tine de la același nivel la care este sinele tău. Sinele, întotdeauna stă cu smerenie, pe când ego, stă în picioare, drept, neînduplecat, gata să arunce vina, să critice, să judece.

Asumarea adevărată a responsabilității este acceptarea totală a tot ce am făcut, gândit, simțit, toate care ne-au adus în punctul în care ne aflăm.

Asumarea este “punerea în genunchi”, este acceptarea în toată ființa ta că ești om și, ca fiecare om de pe lumea asta, ai dreptul la alegerile pe care le faci.

Uneori, alegerile nu duc direct acolo unde ne-am propus, însă, într-un fel sau altul, viața ne ajută să ajungem în locul unde ne-am dorit să fim de la bun început. Cu o singură condiție: să ne lăsăm în genunchi și să acceptăm că noi am făcut alegerea. Fără să dăm vina pe alții și, mai ales, fără să dăm vina pe noi.

Să ne lăsăm în genunchi în fața mamei nu este un simplu gest, este o atitudine, este o înțelegere ce îți umple toată ființa cu respect pentru mama, cu onorare a iubirii de mamă, cu smerenie în fața vieții primite din pântecele ei dătător de viață.

Înclinarea și îngenuncherea în fața mamei nu este supunere din slăbiciune, este încredere în ordinea vieții și respect pentru locul și rolul pe care îl avem fiecare dintre noi.

Cu respect și nemărginită iubire, mă plec în fața ta, mamă.