Frica de responsabilitate

Ce auzi sau vezi, nu e ceea ce crezi sau, Cum am depăşit frica de responsabilitate

Ai avut şi tu uneori senzaţia că ceea ce auzi sau vezi, e altceva decât crezi?

Mie mi s-a întâmplat de multe ori să mi se spună cuvinte frumos “ambalate”, sau chiar “pigmentate” cu ironii subtile, care, în ciuda faptului că păreau inofensive, îmi lăsau un gust amar. Chiar dacă îmi dădeam seama şi răspundeam în consecinţă, replica venea imediat: “Ei, ce te superi aşa? Am glumit şi eu!”.

Acest fapt îmi crea tot timpul o mare confuzie, pentru că nu mai ştiam ce să cred. Să dau crezare a ceea ce simţeam, sau a ceea ce auzeam? Într-adevăr, cuvintele erau “curate”, dar de ce stârneau în mine ceea ce stârneau? Pentru că la nivel interior parcă se dădea “adunarea”. De ce, oare, ar vrea corpul meu să se apare, dacă nu ar simţi atacul?

În realitate, corpul întotdeauna ştie mai bine….dacă îl ascultăm. Deşi există o voce înăuntrul nostru care ne şopteşte că ceea ce spune celălalt e fals, sau intenţia lui nu este cea pe care o declara, o alungăm repede şi dăm crezare vorbelor, sau a ceea ce vedem. De câte ori nu ne spunem, “Eh, cred că mi se pare…”?

Continuam să cred în persoana care era în faţa mea, deşi ştiam cu toată fiinţa că ceva nu era în regulă. Fără să îmi dau seama, îi răspundeam cu cuvinte politicoase, deşi simţeam altceva. La nivel inconştient insă, procedam exact la fel: ascundeam adevărul.

Ceea ce lua naştere apoi, era o mare frică, evident, tot inconştientă, întruchipată sub diverse forme.

Una, mai de suprafaţă, care mă făcea să întru într-un tipar represiv, adică spuneam sau făceam ceva, cu frică de consecinţe, de a nu  supăra, de a nu deranja. Bineînţeles că, atunci când intri în acest tipar alegi să fii “victimă” şi, după cum se ştie, orice “victimă” îşi atrage “agresorul”. Ceea ce urma era să îmi atrag toată furia celuilalt, ca şi când acesta nu voia altceva decât să mă pedepsească. Cu cât eram mai umilă, cu atât furia lui era mai mare.

Alteori, nu tăceam. Nu mai puteam răbda şi izbucneam. Toată nedreptatea pe care o simţisem până atunci, era că un vulcan în erupţie, ce mocnise până în acel moment. Deşi părea a fi altă energie, a furiei, era, de fapt, tot frică. Era frica ce voia să pună limite, ce voia să spună parcă: “Stop, până aici, nu mai vreau să sufăr!”.

Diferenţa dintre o situaţie şi cealaltă era doar că, în acest caz, frica nu mai era îndreptată în interior, ci spre exterior.

Urmarea, e uşor de înţeles. Deveneam eu “agresor”, iar celălalt intra în tiparul “victimei”.

Ce se întâmpla cu adevărat în interiorul lui, nu aş putea să spun cu acurateţe. Dar pot să spun ce era în mine. Mă simţeam vinovată. Vinovată că nu am tăcut în continuare, de dragul” liniştii”. Mă simţeam “responsabilă” pentru toată atmosfera tensionată creată. “Dacă aş fi tăcut”…., îmi reproşăm într-una.

Şi situaţia se perpetua, iar şi iar…. Totul intră într-o buclă din care părea că nu mai era cale de ieşit.

Până într-o zi….

Eram din nou faţă în faţă şi în ciuda a ceea voia să pară, simţeam iar că ceva nu este în regulă. Nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă, dacă eu am făcut ceva greşit, sau pur şi simplu, “mi se pare”. Brusc, mi-au revenit imagini de când ne-am văzut dată trecută, şi de acum două daţi…şi de acum câteva luni în urmă. Se întâmplase fix la fel. Aceeaşi atitudine aparent calmă, dar foarte ostilă. Acelaşi comportament amabil, dar rece. Dar parcă de dată asta era chiar mai mult. Fiecare gest, fiecare clipă de tăcere, era încărcată de un soi de nemulţumire inexplicabil de agresivă, care, pentru că era nerecunoscută şi neacceptată, plutea ameninţător în aer.

Deodată am avut un soi de claritate a ceea ce se întâmpla şi, mai ales, am simţit un fel de bucurie calmă, că de data asta nu mă mai înşelam.

Mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat ce s-a întâmplat. Dacă era ceva ce am făcut, cu voia sau fără voia mea, era momentul să lămurim atunci. Dar forţa cuvintelor care au izbucnit din toată fiinţa sa, ce negau tot, parcă m-au trezit dintr-un vis tare lung.

Am simţit instant că era momentul să fac ceva. Chiar dacă nu ştiam la nivel concret ce se ascunde sub nemulţumirea sa vădită, ştiam clar un singur lucru : la nivel de suflet, sufletul meu nu mai permite asta. Venise momentul alegerii.

“Eşti sigură”? s-a ivit o voce dinăuntru.

“Dacă o să se supere şi mai tare?”, a insinuat uşor un gând de teamă.

“Accept asta”, am răspuns cu o siguranţă pe care nu îmi aminteam să o mai fi simţit aşa, în ultima vreme.

Din acel moment s-a aşternut o mare linişte în mine. Ştiam exact ce am să-i spun şi când. Ştiam că nu mă va putea atinge nimic din furia sa, care era, oarecum, de neevitat. Eram de neclintit.

În acel moment mi-am dat seama că Responsabilitatea nu este faţă de ceilalţi, este faţă de mine.

Eu sunt responsabilă pentru ceea ce gândesc, simt şi fac, pentru mine.

Eu sunt responsabilă de cei pe care îi vreau să îi am în jurul meu, sau nu.

Eu sunt responsabilă de alegerile pe care le fac.

Eu sunt responsabilă pentru tot ce vreau sau nu, să am, viaţa mea.

Când a venit momentul, i-am spus adevărul, cu toată înţelegerea din inima mea. Că fiecare dintre noi are un alt drum şi cel mai bine este să recunoaştem şi să acceptăm asta. Ce a urmat… este lesne de înţeles, însă nimic din ceea ce făcea sau spunea, nu mă mai uimea.

Ceea ce mă uimea, însă, era pacea din mine. Parcă toată liniştea pamnatului se coborâse asupra mea. Mi-am cercetat gândurile. Nu era nimic din “aş fi putut să fac şi altfel”. Mi-am cercetat corpul. Îmi simţeam fiecare bătaie de inima care, de data asta, nu mai era un clopot de alarmă, ci unul de trezire. Acesta era semnul că fac ceea ce trebuie, sau poate, ceea ce ar fi trebuit să fac demult

Pentru prima dată mă simţeam complet aliniată. Eram aliniată cu ceea ce simt, ce gândesc, ce fac. Eram centrată în inima şi în mintea mea. Pentru prima oară, am trăit cea mai eliberatoare experienţă, mi-am depăşit o mare frică, în mod conştient.

Să îţi înfrunţi frică de responsabilitate, pentru că asta era în profunzime, nu e cel mai simplu lucru din lume, mai ales că, iluzia fricii este aceea că tu eşti responsabil pentru ce va stârni în celălalt reacţia ta.

Însă, în realitate, neasumarea este faţă de noi înşine. Ne este frică deoarece nu credem că putem face faţă faptului că celălat se va supăra. Nu credem că putem face faţă şantajului emoţional.

Dar când vine din tine răspunsul, curat, clar şi definitiv, atunci dispare iluzia.

Practic, aceasta este transcenderea fricii, de care se tot vorbeşte în materialele de specialitate.

Să treci prin frică, să fii conştient în orice clipă de ceea ce vrei tu, pentru viaţa ta şi să ai încredere, că orice s-ar întâmpla, este spre binele tău.

Când nu mai există vinovaţi, nu mai există nici victimă şi nici agresor.

Când există în tine acceptare a ceea ce eşti şi a ceea ce vrei, există acceptare pentru celălalt, indiferent de ceea ce va fi. Accepţi reacţia pe care o are, cu linişte şi cu încredere.

Cu liniştea înţelegerii că tot comportamentul său provine, la rândul sau, din frică şi încă nu este conştient de asta.

Cu încredere, că va veni o zi în care va putea înţelege gestul tău, însă acest lucru se va întâmpla doar atunci când va veni momentul său. Când va fi pregătit să îşi înfrunte singur demonii, aşa cum s-a întâmplat şi cu tine.

Şi ştii că va reuşi, pentru că tocmai ce ai trecut şi tu prin asta. Şi ai reuşit!