Cancerul nu este o boală, este o lecție

Dincolo de cuvinte, cancerul este o afecțiune ca oricare alta. Doar de noi depinde semnificația pe care i-o acordăm.

Acum știu că tot ce am trăit în ultimii ani m-au pregătit pentru ziua în care am auzit medicul spunându-mi: “Doamna, există 95% riscul de a avea cancer”.

Era început de octombrie, la puțîn timp după ziua în care împlinisem cincizeci de ani. Programarea pentru ecografie o făcusem cu câteva luni în urmă, la inițiativa colegei mele de birou. (Am înțeles apoi că tot ce mi s-a întâmplat din acea zi, nu a fost nimic întâmplător și că pe pământ nu trăiesc  îngeri, dar trăiesc oameni). Deși mă aflam într-o perioada înfloritoare a vieții mele, îmi era bine cu toate, nu mă durea nimic și nici nu aveam vreun simptom sau motiv de îngrijorare în ceea ce privește sănătatea mea, ceva din mine mă îndemna totuși să merg la consultație. Gândul care m-a îndemnat cel mai mult să mă duc a fost acela că merită să merg, să îmi spună că sunt sănătoasă.

Puțîn mai târziu s-a dovedit că am luat decizia salvatoare. Din tot ceea ce s-a întâmplat ulterior, am constatat că asta era singurul lucru pe care eu l-am avut de făcut: ALEGEREA. Am ales să știu ce se întâmplă cu mine. Restul, au venit și au curs de la sine.

Totul, absolut totul, de la oamenii care au apărut de niciunde în jurul meu, sau erau deja acolo, care îmi arătau foarte clar ce am de făcut și pe unde să o iau, până la felul în care se aranjau toate, părea rânduit de o mâna divină. Eu nu aveam altceva de făcut, decât să urmez cu încredere și cu deschidere calea, fără nici cea mai mică grijă.

Îmi amintesc că am primit vestea cu o foarte mare liniște. Poate să fi fost atitudinea medicului, care mi-a spus calm că, deși există riscul de a avea cancer, asta nu înseamnă că și am, sau poate doar acea liniște profundă pe care o simțeam în tot corpul, cert este că în mine nu era niciun fel de panică. În corpul meu domnea, inexplicabil aproape, doar o profundă liniște. Iar acest lucru m-a ajutat cel mai mult să îmi țin, mai apoi, capul liniștit.

Atunci am înțeles că, deși boala este în corp, suferința este în cap.

Toată practica mea cu mine, din ultima vreme, de a-mi menține atenția trează pe ceea ce fac, ceea ce gândesc, ce simt, m-a ajutat enorm să nu îmi pierd echilibrul și să mă mențîn deasupra oricărei suferințe.

Pe drumul înapoi spre casă, îmi răsunau încă în urechi cuvintele medicului. Însă, îndată, apăreau încă alte zeci de gânduri, care altă dată m-ar fi făcut să îmi plâng de milă, să mă victimizez, să sufăr pentru suferința mea imaginară. Numai dacă îmi imaginam că rostesc “am cancer”, aș fi izbucnit în plâns.

Cum apărea câte un astfel de gând, mă aduceam de fiecare dată în prezent, cu cea mai de netăgăduit realitate: liniștea din corpul meu. Corpul meu îmi transmitea necontenit că nu am de ce să îmi fac griji, prin urmare, gândul că aș fi bolnavă, a dispărut instant.

Dar nu este atât de ușor să scapi de ele. Veneau unul după altul, ca niște copii care se țin scai după tine, doar, doar vei ceda. “Ești singură! Cum ai să te descurci?”. Mărturisesc că, de fiecare dată până acum, atunci când apărea acest gând, îmi dădeau lacrilmile și suferința se instala imediat. De data asta, amintindu-mi numai cum am ajuns la această consultație, fără să fac eu nimic, doar prin ceea ce alții au făcut și au aranjat pentru mine, l-am spulberat îndată: “Dar nu sunt singură! Am atâția oameni în jurul meu, care îmi sunt alături, care îmi arată și mă învață ce să fac, care îmi îndrumă pașii pe drumul pe care să merg”. Iar asta a devenit cea mai de preț realitate pe care am trăit-o.

Acum pot să declar cu mâna pe inima, Niciodată nu suntem singuri! Niciodată!

Rămânem singuri doar când ne separăm de ceilalți, imbrățisând tocmai acest gând: “sunt singur”. Dar dacă îl spargi, aidoma unui balon de săpun, rămâne în jur doar realitatea, fix așa cum este ea. Sunt înconjurată de oamenii cei mai potriviți să îmi fie alături în acest moment, care mă susutin, mă îndrumă și îmi arată ce am de făcut și drumul pe care să o iau. Iar totul devine extrem de simplu. Nu mai există efort și nici suferință inutilă. Pur și simplu, doar urmezi o cale, deja deschisă, iat tu nu faci altceva decât să pășești, ca pe un covor roșu.

Dar credința noastră e testată în mai multe feluri. Odată ce am primit confirmarea rezultatului, altă realitate își făcea apariția. Nu mai existau suspiciuni, existau certitudini, tumora era malignă. Gândul că aș putea face mastectomie, sau chimioterapie, confirmat oarecum și de medicul chirurg, mă destabiliza într-o oarecare măsură. Însă, așa cum spune zicala “cui pe cui se scoate”, tot așa și “gând pe gând se scoate”.

M-am întrebat într-una din zile ce ar fi dacă mi s-ar întâmpla cel mai negru scenariu? Ce ar fi dacă aș face mastectomie, chimio sau radio terapie? Cine aș fi eu, dacă mi s-ar întâmplă sau nu, toate astea?

Răspunsul a venit din aceeași imensă liniște a corpului meu. Aș fi tot eu.

A fost eliberator. Asta a însemnat pentru mine ACCEPTAREA. În momentul în care nu m-am mai opus și am acceptat toate acestea ca posibilități, m-am eliberat. Nici un gând de frică nu mai avea putere asupra mea, pentru că acceptasem.

Ceea ce am trăit atunci a fost ca atingerea unei aripi de înger. Am avut o înțelegere venită dincolo de mine, Cancerul nu este o boală, este o lecție.

Dacă voi privi cancerul ca pe o boală, aceasta poate însemna suferință, deznădejde, chiar moarte.

Dar, dacă voi privi cancerul ca pe o lecție, asta mă poate ajuta să descopăr lucruri complet noi despre mine, să trăiesc noi experiențe, să înțeleg ce este cu adevărat important pentru mine și pentru viața mea.

Lecția pe care eu am descoperit-o, din clipa în care am înțeles acest lucru, a fost lecția compromisului, adică a neiubirii de sine. Și, cu toate că am făcut adesea afirmații de genul “Mă iubesc și mă accept exact așa cum sunt”, de câte ori chiar am făcut-o cu adevărat?

Atunci când mi-am pus acestă întrebare, instant am primit și răspunsul, arătându-mi, în bună parte, toate compromisurile pe care le-am făcut, de-a lungul anilor.

Fie că am acceptat să stau într-o situație, deși sufletul meu îmi spunea că nu e pentru mine, fie că am acceptat să stau prea mult lângă oameni care nu îmi erau benefici, fie că am spus “Da”, în loc să spun “Nu” și invers, am făcut un compromis. Am cedat în fața nevoilor, a dorințelor celorlalți și am uitat de ale mele. I-am pus pe ei mai presus de mine, iar asta se numește oricum, numai iubire de sine nu.

Știu că această experiență poate însemna pentru fiecare în multe feluri, dar pentru mine, a însemnat enorm de multă recunoștință, pentru că am înțeles că numai acceptând boala, pot fi sănătoasă. Nu resemnare în fața bolii, ci aceptarea faptului că totul face parte din mine.

Abia acum, “Mă iubesc și mă accept, exact așa cum sunt”, sună adevărat.