Tonul face muzica
Tonul face muzica
Descoperă sunetul emoțiilor nevindecate
Știi cum se zice că tonul face muzica?
De multe ori spunem, atunci când avem o discuție mai aprinsă cu cineva, că nu neapărat cuvintele ne-au deranjat, ci tonul cu care au fost spuse.
De exemplu, era suficient să-i aud vocea mamei care mă striga „Cristinaaa!”, ca să știu că nu era de bine. Sau, când îmi zicea „Ia vino incoace la mine.”
Fără să știu despre ce era vorba, mă cuprindea pe loc frica, doar pentru că o auzeam pe mama spunând, într-un anume fel, acele cuvinte.
Însă cel mai supărător era atunci când greșeam câte ceva și îmi zicea „Off, nu ești bună de nimic”. Deși, de fiecare dată mi le spunea în glumă, acele cuvinte au avut un mare impact asupra mea și au răsunat în mine multă vreme.
Chiar după ce am crescut, fie ca eram la școală, la serviciu, în familie, de se întâmpla ca cineva să îmi atragă atenția pentru că greșisem, reacția era aceeași.
Cum mi se făcea o observație, conflictul izbucnea.
Adevărul e că nu-mi plăcea deloc cum reacționam. Pe lângă faptul că mulți din cei cu care interacționam spuneau despre mine că sunt o persoană conflictuală, eu nu mă simțeam bine cu mine în astfel de situații. Știam în sinea mea că nu sunt deloc așa, că, dimpotrivă, sunt o fire prietenoasă, veselă și comunicativă.
Din acest motiv, am început să-mi pun întrebări: „De ce mă aprind așa repede? Ce e în mine de reacționează atât de puternic?”
Împinsă să aflu răspunsuri la întrebările despre mine, am mers la tot felul de cursuri, ateliere, întâlniri… și, pas cu pas, am început să descopăr un alt fel de a fi atentă.
Așa am făcut cunoștință cu atenția conștientă – practica prin care înveți să observi ce se întâmplă în tine și în jurul tău.
Am început cu ceva foarte simplu: atenția pe sunete. Doar stăteam și ascultam – foșnetul frunzelor, zgomotul străzii, vocea unui coleg. Și, pe măsură ce exersam, am început să fiu atentă nu doar la vocile celor cu care vorbeam, ci și la vocile din mintea mea.
Cu timpul, acest „a asculta” m-a ajutat să mă desprind de povestea din capul meu și să văd realitatea mai clar, fără bagajul emoțional din trecut.
Știi cum e, atunci când faci o mare descoperire și îți vine să strigi în gura mare Evrika!?
Exact așa îmi venea și mie să strig și să țopai de bucurie, când am văzut cum m-a ajutat atenția pe sunete să am o mare conștientizare, în legătură cu emoțiile nevindecate încă, din mine.
Lucram împreună cu colega mea la un proiect. Stabilisem în prealabil fiecare ce aveam de făcut și timp de câteva zile am lucrat la ceea ce ne-am luat angajamentul.
Numai că, în momentul în care am început să punem cap la cap totul, s-a dovedit că eu nu înțelesesem bine cerința, prin urmare, ceea ce lucrasem nu era folositor pentru proiectul nostru.
– „Știi ce, durează deja prea mult. Decât să mai explic, mai bine îl fac eu” — mi-a zis sec colega mea.
Aaa! Altădată, aici era întotdeauna punctul culminant! M-aș fi supărat, i-aș fi întors cuvintele în mintea mea pe toate părțile și mi-aș fi dat dreptate să mă supăr.
De data asta însă, știam unde va duce totul dacă dădeam crezare gândurilor care îmi spuneau aceeași poveste ca în copilărie.
Știam că odată ce mă voi lăsa acaparată de ele nu voi mai putea opri șuvoiul de emoții ce aveau să mă copleșească instant.
Așa încât, exact ca atunci când exersam atenția pe sunete, am rămas atentă doar la cuvinte.
Iar cuvintele nu spuneau altceva decât că, pentru a putea să predăm proiectul la termen colega mea s-a oferit să rescrie și partea mea. Atât, nimic mai mult.
Dar parcă mai era ceva care mă împiedica să mă liniștesc cu totul.
– “Ah, tonul ăsta… tonul ăsta autoritar îmi spune ceva… “.
Deodată aud în mintea mea „nu ești bună de nimic!”.
Pe bune?! Exact astea erau cuvintele pe care mi le spunea mama! Ecoul lor m-a facut să imi amintesc ce simteam de fiecare dată cand le auzeam.
Momentul conștientizării m-a ajutat să văd cu claritate exact ce s-a întâmplat.
Situația, fix asemanatoare cu cea din copilărie, atunci când greșeam. Tonul pe care îmi vorbise colega mea, exact tonul pe care îmi spunea mama acele cuvinte.
A fost de-ajuns să mă las cuprinsă de emoțiile din trecut, și gata. Povestea s-a rescris pe loc, cu toate că, nici pe departe, nimeni nu mi-a spus că am greșit ori, cu atât mai puțin, că nu sunt bună de nimic.
Am fost recunoscatoare acelei întâmplări și, mai ales, anilor de practică conștientă.
Dacă nu aș fi exersat atenția pe sunete, nu aș fi auzit vocea aceea atât de prezentă încă în mine și m-aș fi lăsat ușor păcălită de ce era la suprafață.
Starea de prezență și atenția m-au ajutat să fiu conștientă, nu doar de gândurile care ar fi stârnit reacțiile de altădată, ci, mai ales, de acele emoții rămase adânc îngropate și nevindecate din mine.
Așa că, data viitoare când cineva îți vorbește pe un ton care te deranjează, oprește-te o clipă și ascultă doar cuvintele.
Întreabă-te:
– Ce aud, de fapt, acum? Ce spune persoana din fața mea? Sau ce îmi spune povestea din mintea mea?
Răspunsul pe care îl vei găsi s-ar putea să fie una dintre acele revelații rare, care te fac să exclami în sinea ta: „Evrika!”
Pentru că, până la urmă, tonul face muzica… dar noi alegem dacă dansăm pe ea sau schimbăm melodia.
Dacă simți că ar fi util să înțelegi mai bine ce se ascunde în spatele emoțiilor tale și cum îți influențează viața de zi cu zi, scrie-mi un mesaj.
Uneori, câteva întrebări potrivite pot aduce răspunsuri pe care nu le-ai văzut până acum.
Hai să vorbim!
